Diorama Defileul Porțile de Fier
Diversitatea florei şi faunei, condiţionată de complexitatea substratului geologic, a conferit Defileului Dunării cuprins între Sviniţa şi Gura Văii, binemeritatul prestigiu de unicat european. Primele demersuri pentru crearea unor rezervaţii în Defileul Dunării au fost făcute o dată cu înfiinţarea Universităţii Daciei Superioare din Cluj, după desăvârşirea făuririi Statului Naţional Unitar Român (1918). În vederea înfăptuirii dezideratului protecţiei naturii, Decanatul Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Cluj, sub nr. 144-1920, a înaintat Dr. Iuliu Maniu, Preşedintele Consiliului Dirigent, un memoriu prin care se solicita înfiinţarea unui număr de 14 rezervaţii, între care şi Pasul Cazan în Banat. Atât diversitatea florei luxuriante de pe calcarele clisurii, pe care şi-au găsit refugiul numeroase endemite şi relicte termofile, cât şi analizele sporo-polinice arată caracterul conservativ al vegetaţiei, care a ajuns la o relativă stabilitate cenotică încă din perioada boreală. Vegetaţia arbustivă a supravieţuit din perioadele preglaciare, dacă nu chiar de la sfârşitul pliocenului.
Caracteristice defileului sunt şibliacurile, alcătuite preponderent din liliac şi cărpiniţă, care vegetează pe stâncării. Varianta geografică a şibliacurilor din Defileul Dunării prezintă afinităţi floristice accentuate cu
pâlcurile de pe Valea Timokului şi cu cele de lângă Majdanpek. Acest lucru atestă vechimea mare a şibliacurilor rămase poate, chiar din perioadele xeroterme interglaciare. La adăpostul abrupturilor stâncoase, ospitaliere doar pentru plante, se întâlnesc unele dintre remarcabilele elemente floristice ale ţării noastre: arţarul de Banat (Acer monspessulanum), clopoţeii Cazanelor (Campanula crassipes) şi inegalabila lalea de Cazane (Tulipa hungarica). Fauna acestor locuri este variată, cu multe elemente endemice şi rare (vipera cu corn, broasca țestoasă de uscat, vulturul codalb).
Laleaua de Cazane (Tulipa hungarica Borb.)
Cunoașterea de către localnici a lalelei spontane de la Cazanele Dunării, cu mult timp de a fi citată în literatura de specialitate, apare ca un fapt cert în sprijinul căruia pledează nu numai imediata apropiere a unor vechi așezări omenești, ci și denumirea populară locală de ”lală”, care diferă evident de cele atribuite ulterior de cercetătorii maghiari și germani.
Vincze Borbás descrie pentru prima dată, în 1882, laleaua de Cazane, sub numele de Tulipa hungarica Borb. de pe versantul abrupt al Cazanelor Mari româneşti. Doi ani mai târziu, în 1884, savantul sârb J. Pančić semnalează aceeaşi plantă de pe coastele inaccesibile ale vârfului Veliki Štrbac, în Serbia. Astăzi, singurul loc în care mai întâlnim laleaua de Cazane este aici, în România, pe versantul dunărean al Cazanelor Mari, în Serbia această plantă dispărând definitiv în jurul anilor 1940. Ocrotită prin lege, laleaua de Cazane se individualizează în peisajul danubian ca unul dintre cei mai prețioși exponenți ai florei României.
Ne puteți urmări pe
Drobeta Turnu Severin, strada Independenţei, nr. 2
Marți – Duminică: 9:00-16:00
Luni: Închis