Împodobind formațiunile carstice ale Podișului Mehedinți, arboretele de liliac (Syringa vulgaris) reprezintă vestigiile unor extinse cenoze, al căror pitoresc inegalabil se îmbină cu o covârșitoare importanță fitogeografică. Consistența arboretelor de la Ponoarele este atât de ridicată, încât denumirea sugestivă de ”pădure de liliac” constituie expresia nemijlocită a unei autentice realități fitocenologice.

Actualul areal al liliacului cuprinde estul Serbiei, vestul României, Bulgaria, Turcia europeană şi o regiune puţin extinsă din Asia Mică. Cu toată lipsa unor probe fitopaleontologice directe, se admite că arealul arcto-terţiar al speciei Syringa vulgaris apărute dintr-un centru genetic tropical ar fi trebuit să fie mult mai extins. O dată cu răcorirea climatului terţiar, în mod treptat arealul liliacului a fost limitat în Europa sud-estică. În timpul perioadelor glaciare, arealul acestei specii a fost împins tot mai mult spre sud, unde a supravieţuit până azi în refugiile sale balcanice, rămase în afara influenţei climatului glaciar. Originea preglaciară a cenozelor cu liliac din staţiunile balcanice rămâne dincolo de orice îndoială. Caracteristicile termice ale substratului calcaros pe care vegetează cele mai nordice populaţii de liliac spontan care se găsesc în ţara noastră pledează pentru caracterul lor relictar, poate chiar preglaciar. Condiţiile ecologice ale staţiunii de la Ponoarele, adăpostite de culmile Mehedinţilor împotriva efectelor limitative ale vânturilor reci din perioadele glaciare au putut fi favorabile supravieţuirii unor populaţii de liliac din perioadele preglaciare sau chiar de la sfârşitul terţiarului.