A fost deschis în anul 1976, la patru ani de la inaugurarea Sistemului Hidroenergetic și de Navigație Porțile de Fier I – 16 mai 1972.

În sud-vestul României omul a locuit încă de acum 35.000 de ani. Pe ambele maluri ale Dunării s-a dezvoltat cultura Schela Cladovei – Lepenski Vir, cea mai veche aşezare umană stabilă din Europa de acum circa 9.000 de ani î.Chr.

Cultura Schela Cladovei-Lepenski Vir (9.000-6.000 î.Chr.) conturează o civilizaţie bine definită, dunăreană, adică este vorba despre o aşezare unde o comunitate umană şi-a întemeiat primele locuinţe evoluând de-a lungul mai multor faze. Pe parcursul cercetărilor au fost descoperite locuinţe, vetre rituale şi morminte. Purtătorii acestei culturi aveau locuinţe de formă rectangulară, vetre pentru încălzit şi pentru prepararea hranei, vetre rituale şi practicau înmormântări de înhumaţie în apropierea locuinţei pentru ca spiritele străbunilor să-i ocrotească. Corespunzător acestui nivel de viaţă sedentar, se ocupau cu cultivarea primitivă a plantelor şi cu vânătoarea. Principalele unelte descoperite sunt realizate din silex, cuartit, dar mai ales din os. Manifestările artistice constau mai ales din incizii geometrice pe diferite obiecte din os, folosite ca amulete sau pandantive. În timpul cercetărilor au fost descoperite peste 60 de morminte de înhumaţie. Scheletele defuncţilor par ale unor uriaşi (de regulă, aveau peste 1,90 m înălţime).

În această zonă din Regiunea Porţilor de Fier s-au descoperit şi artefacte mai vechi   dintr-o perioadă anterioară neolticului ale căror vechime se ridică undeva la 10.000-11.000 de ani.

În neolitic (5.000-3.700 a.Chr.) omul își întemeiază o mică gospodărie, trece de la stadiul de culegător și vânător la cel de vânător și pescar, cultivând plantele și crescând animalele domesticite (ovicaprinele, bovinele, porcinele). Uneltele de os sunt numeroase, remarcându-se străpungătoarele, uneltele de tip linguriţă, spatulele şi dăltiţele. Topoarele și ciocanele din piatră cioplită, pentru a avea o mai mare eficiență sunt ascuțite, șlefuite și înmănușate.

La finalul acestei epoci, în eneolitic (3.700-2.500a.Chr.) se diversifică ocupațiile și apare olăritul și țesutul, hainele fiind confecționate din piei, dar și din pânză făcută la războiul de țesut vertical.

Urmează perioada de tranziție (2.500-2.200 a.Chr.), eneolitic – epoca bronzului, cuprul fiind primul metal folosit la confecționarea topoarelor, iar prin atașarea cozii devin mult mai eficiente.

În Epoca bronzului (2.500-1.200 A.Chr.) ceramica este lucrată mult mai îngrijit, cu forme diferite și împodobită artistic cu puncte și linii – forme geometrice. Este caracterizată într-o primă etapă de utilizare a cuprului, obiectele fiind confecţionate atât prin ciocănire, cât şi prin turnare. Ritul de înmormântare era incinerația, cenușa rămasă era pusă într-un vas numit urnă funerară. Aceasta era acoperită cu un capac și îngropată.

În Hallstatt- prima epocă a fierului (1.200-450 a.Chr.) metalurgia bronzului cunoaște o maximă dezvoltare, descoperite fiind numeroase unelte, arme și podoabe din bronz.

Pe lângă ritul funerar al incinerației se practica și ritul de înmormântare sub movile (tumuli), clădite din straturi succesive de piatră, o practică complet nouă. Morţii nu sunt depuşi în gropi, ci direct pe solul viu, acoperiţi cu un strat superficial de pământ şi apoi cu unul sau mai multe rânduri de pietre.

A doua epocă a fierului – La Tene (450 a.Chr.-106 p.Chr.) corespunde civilizației geto-dace care a cunoscut realizări importante în aproape toate domeniile de activitate. Teritoriul de azi al României, la sfârșitul epocii bronzului era locuit de daci, care făceau parte dintr-un neam al tracilor, ce se ocupau atât nordul cât și sudul Dunării. Economia se baza pe agricultură, păstorit, viticultură, pomicultură, albinărit.

Organizați la început în uniuni tribale, geto-dacii își vor creea un stat puternic în vremea lui Decebal (87-106 p.Chr.). Un război greu începe în primăvara anului 101 iar la sfârșitul anului 102 Decebal este nevoit să accepte condițiile grele de pace ale Împăratului Traian.

Romanii concentrază trupe și materiale timp de doi ani și începe construcția peste Dunăre a celui mai mare pod al antichității după planurile arhitectului Apolodor din Damasc priceput în construcții civile și miliatre. L=1.135m, l=14.5m, h=18,6m, avea 20 de picioare și arcade cu o deschidere de 33m. În timpul Împăratului Traian (98-117 p.Chr), după cele două războaie 101-102 și 105-106, Dacia a devenit provincie romană timp de 165 de ani. Având interese economice, politice și miliatare,  el a mobilizat în zona Porților de Fier 20.000 de soldați, a croit un drum în stâncă și a făcut Dunărea navigabilă.

Când în sec.al IX-lea, românii au trecut de la organizarea din obști rurale și țarate la forme politice superioare, cnezate și voievodate, ei au trebuit să le apere prin luptă.

Regiunea Porților de Fier, zonă de interferență a traficului fluvial cu cel terestru, situată la limita dintre Imperiile Otoman și Habsburgic a fost disputată prin războaie pustiitoare, aici fiind ridicate fortificații militare și cetăți: Pojejena, Pescari, Drencova, Șvinița- Tri Kule, Ada Kaleh, Ostrovul Banului.

Mânăstirea Vodița a fost primul monument monahal atestat documentar în Oltenia, construit în sec. al IV-lea, între anii 1370-1372, din banii Voievodului Țării Românești Voievodul Vlaicu I și la îndemnul călugărului sârb Nicodim. A fost distrusă probabil în anul 1524 de turci (ca Orșova și Severinul), refăcută la 1680, treptat reluându-se viața monahală. Planul treflat al Bisericii Vodița II a constituit modelul preferat al bisericii valahe.

Insula Ada-Kaleh, un adevărat ostrov mitologic, a fost înghiţită de apele Dunării în anul 1968, odată cu formarea lacului de acumulare de la Hidrocentrala Porţile de Fier I. Se afla între barajul de la Porţile de Fier 1 şi Orşova, avea 1750 m lungime, o lăţime de 400-500 m şi o climă mediteraneană.

Din cauza poziţiei strategice de graniţă, insula Ada Kaleh a fost în permanenţă disputată pe parcursul Evului Mediu între Imperiul Otoman şi cel Habsburgic.

Războaiele austro-turce de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea, au demonstrat faptul că în zona Porţilor de Fier era necesară construirea unor cetăţi după un sistem nou, care să reziste artileriei.

Timp de patru secole insula a fost disputată de Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman.

În timpul stăpânirii Habsburgice (1718 -1739), după pacea de la Passarovitz, pe insulă a fost construită cetatea stelară de tip Vauban în vremea lui Eugeniu de Savoya, fiind una dintre cele mai importante de acest tip din Europa, ocupând o mare parte din teritoriul insulei. (După planurile inginerului S. Vauban, renumit pentru proiectarea fortificațiilor medievale).

Din 2 noiembrie 1885 a fost declarată garnizoană deschisă și numită oficial Ada-Kaleh.

Pe insulă trăiau 150-160 de familii circa 700 locuitori de credinţă musulmană.

Anunţarea construirii Hidrocentralei de pe Dunăre ce va ridica apa în baraj cu 40 de metri, a dus la dezafectarea insulei și la strămutarea populației, insula urmând a fi inundată. Au fost întocmite liste în care fiecare îşi exprima alegerea de mutare: în Turcia (70 de familii), la Constanţa (60 de familii), la Orşova (10 familii), Drobeta Turnu Severin (5 familii), Bucureşti (4 familii).

Între 1966 și 1968 pe insulă s-au făcut cercetări arheologice și au fost marcate principalele elemente arhitectonice pentru refacerea monumentului istoric pe noua locație, Insula Șimian în aval de Turnu Severin.

1967- Începe demolarea cetăţii şi a caselor. În afară de o parte din cetatea de tip Vauban, s-au mai mutat pe insula Şimian monumente funerare din cimitirul musulman, mormântul sfântului protector al insulei, Mischin Baba, iar moscheea a fost dinamitată. 1968-1969, locuitori părăsesc insula care începe să fie inundată de Dunăre.

Moara Jarcu Petre – data inscripționată pe bârna morii este 10.03.1963

Ultimul ei proprietar a fost Jarcu Petre din satul Seliște, comuna Isverna, județul Mehedinți.

Casa morii are planul pătrat cu o latură de 1,50m, o înălțime de 1,30m, fără acoperiș și este construită din bârne de stejar cioplite cu barda, fasonate și încheiate drept.

Ciutura din lemn de fag are 16 aripioare de forma unor linguri sau căuce (făcae) și are fusul (axul) lung de 1 metru, sprijinit în partea inferioară printr-un călcâi din fier pe crăcana de sub ciutură. Fusul transmite mișcarea de rotație pietrei alergătoare prin intermediul unui fier lung ce intra în scobiturile acestei pietre mișcătoare (parpariță).

Mecanismul de măcinat este alcătuit din cele două pietre zăcătoare sau nemișcătoare fixată pe patul morii în partea de jos și alergătoare, ambele închise adică împrejmuite de ocolii din lemn care nu dau voie făinii să se împrăștie ci doar să cadă în lada de lemn numită mâșnic.

Coșul morii, de formă tronconică, se sprijină pe două chingi. Din coș boabele cad în guriță, care este mișcată de trepidația ciocuțului sau titirezului ceea ce face ca boabele să cadă între pietre.

Parcul Natural Porţile de Fier se află situat în partea de sud-vest a României, la frontiera de stat cu Serbia, ocupând o suprafaţă de 115.655 ha. cel mai întins parc din România cu 15 rezervaţii și 3 Arii speciale de protecție avifaunistică. Datorită bogăției avifaunistice, cursul Dunării din zona Porților de Fier este declarat Sit Natura 2000.

Grandiosul obiectiv de la Porţile de Fier I constituie realizarea cea mai de seamă a hidroenergeticii româneşti, contribuind nu numai la obţinerea unei producţii de peste 6 miliarde Kwh/an (partea românească), ci şi la rezolvarea problemei navigaţiei fluviale prin Defileul Dunării.

Inaugurarea şantierului la Sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier a avut loc la 7 septembrie 1964 şi s-a dat în funcţiune la 16 mai 1972.

În Sala Turbinelor poți vedea 6 turbine Kaplan,cu o putere instalată a fiecăreia de 194,5 MW, greutatea unei turbine este de 3680 tone. Axul turbinei are o lungime de 16 m și 71,5 rotații pe minut. La capătul inferior al acesteia se găsește butucul cu 6 pale (20 tone/pală). Rotorul generatorului are 600 tone și un diametru de 14 m. Căderea medie de apă este de 27,5 m iar debitul necesar fiecărei turbine este de 800 mc/s. Curentul produs de turbine trece la cele 6 transformatoare ridicătoare de tensiune, apoi este transmis la stațiile de conexiune de 220 KV. și de 400 KV.

Hidrocentrala de la Porțile de Fier I este cea mai mare din România, producând 50% din hidroenergia țării.

Întreg sistemul Porțile de Fier I este una din cele mai mari construcții hidrotehnice din Europa și cea mai mare de pe Dunăre.

În amonte şi în aval se găsesc avantporturi de regrupare a convoaielor de nave şi pregătirea lor pentru ecluzare. Lacul de acumulare cuprinde 2.300 miliarde metri cubi apa, iar prin formarea lui s-au inundat terenuri şi localități (10 pe malul românesc şi 7 pe malul sârbesc) căi ferate, şosele, poduri, podeţe dar şi monumente istorice.

Hidroagregatele părţii românești au fost puse în funcţiune între 14.08.1969 şi 28.11.1971. Între anii 2.000-2.005 beneficiarul român a retehnologizat echipamentului din centrală, mărind puterea turbinei de la 175MW la 194,5MW (putere totala 1167MW).

În baza acordului între guvernele României şi Iugoslaviei, la 3 decembrie 1977, au început lucrările de construcţie la cel de al doilea obiectiv hidroenergetic şi de navigaţie de pe Dunăre, respective SHEN Porţile de Fier II, amplasat la 80 Km. în aval de Porţile de Fier I.