Adevărate măsuri cu caracter muzeografic vor fi luate însă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1852) când, la iniţiativa prefectului de atunci al judeţului Mehedinţi, N. A. Nicolescu, sunt adunate şi expuse în grădina publică a Severinului o serie de vestigii antice.

Ulterior, August Treboniu Laurian, va fi însărcinat cu executarea unor săpături arheologice la Drobeta, iar în raportul de cercetare înaintat Ministrului erau cuprinse şi indicaţii cu privire la conservare ruinelor, precum şi recomandarea de a se amenaja, în grădina publică a oraşului, un muzeu.

Cesar Bolliac, preşedintele Comitetului Arheologic Român, efectua şi el, în 1869, câteva prospecţiuni arheologice, în zona cetăţii medievale a Severinului şi a castrului roman.

În 1883 ajunge la Drobeta D. C. Butculescu, membru pe atunci al Comitetului Arheologic Român, trimis pentru a supraveghea lucrările de nivelare demarate în zona portului din Drobeta, prilej cu care sunt descoperite 38 de morminte romane, datate în secolul al III-lea p. Chr., în ciste din piatră, cărămidă sau sarcofage din plumb.

Între 1886-1889 Gr. Tocilescu, ajutat de P. Polonic, O. Richter și J. Fakler, deschide şi el săpături în castrul roman, dar şi la Cetatea Severinului, rezultatele constând în descoperirea a numeroase materiale arheologice, atât preistorice, cât şi din perioada dacică, epoca romană, evul mediu.

O iniţiativă importantă este cea de infiinţare a unei Societăţi Istorice şi Arheologice şi a unui muzeu la Severin, în anul 1881, fondat de institutorul V. Dimitrescu şi prefectul de atunci P. Quintescu, acesta constituind prima instituţie muzeală severineană. Tot V. Dimitrescu, un împătimit al istoriei acestor meleaguri, publica în acelaşi an o broşură intitiulată Muzeul Severinului unde erau prezentate o serie de antichităţi şi monumente din judeţul Mehedinţi, considerând că, vânzarea acestei publicaţii va asigura o parte a fondurilor necesare pentru constituirea unei biblioteci a muzeului.

Acest muzeu, se pare că a funcţionat în Grădina publică a oraşului, unde au fost expuse monumente funerare, inscripţii etc. şi în două încăperi din clădirea Prefecturii destinate expunerii unor piese de dimensiuni mai mici. Din nefericire, patrimoniul său s-a dezintegrat foarte repede, ca urmare a nepăsării manifestate de autorităţile locale. Astfel, în 1882, încăperile din localul Prefecturii vor fi dezafectate, iar în anul următor, foarte multe piese din patrimoniul acestui muzeu vor fi transferate la Muzeul Naţional din Bucureşti.

După trei decenii de întrerupere a activităţii muzeografice, la 3 mai 1912,  este înfiinţată în Drobeta Turnu Severin o altă instituţie muzeală, respectiv „Muzeul Istoric al Liceului Traian”, din iniţiativa lui Alexandru Bărcăcilă, iniţial profesor de limbi clasice, apoi director al liceului. Pasionat de arheologie, Al. Bărcăcilă a reuşit, într-un timp relativ scurt, să pună bazele unui mic muzeu în ale cărui colecţii se găseau obiecte recuperate în urma cercetărilor de suprafaţă organizate în special în regiunea Porţilor de Fier dar şi numeroase monede, vase, statuete, arme antice, icoane, tipărituri, manuscrise vechi, ţesături, în mare parte donate de cetăţeni ai oraşului Drobeta Turnu Severin sau locuitori din judeţul Mehedinţi. În 1926, acest muzeu îşi va schimba sediul, în clădirea construită lângă ruinele podului şi castrului roman de la Drobeta, clădire destinată iniţial funcţionării internatului Liceului Traian, din care, câteva corpuri, erau rezervate pentru a adăposti colecţiile muzeului. O dată cu schimbarea sediului, muzeul îşi va schimba şi denumirea în Muzeul Regional de Istorie şi Etnografie din Turnu Severin, iar mai târziu în Muzeul Regiunii Porţilor de Fier.

Începând din 1924 la Drobeta vor funcţiona două instituţii muzeale, ca urmare a înfiinţării în acest an a Muzeulul Dr. C. I. Istrati, o dată cu aducerea colecţiei Istrati-Capşa de la Bucureşti la Turnu Severin şi instalarea ei în Palatul Cultural.

Colecţia Dr. C. I. Istrati, Istrati-Capşa sau colecţia Maria Istrati-Capşa, reprezintă şi astăzi, cel mai important şi mai valoros fond muzeal al Muzeului Regiunii Porţilor de Fier. Este cunoscut faptul că, acestă colecţie a început să fie dezvoltată din prima jumătate a secolului al XIX-lea, graţie pasiunii şi efortului  Mariei Istrati-Capşa, mama Dr. C. I. Istrati, cel care va moşteni colecţia şi se va strădui să o îmbogăţească prin achiziţii şi donaţii. Rezultatul acestei pasiuni se va concretiza în anul 1897 când colecţia Istrati-Capşa va fi organizată şi inaugurată într-un muzeu deschis la Câmpina, judeţul Prahova. Ulterior, obiecte din colecţie vor fi expuse cu ocazia celui de-al doilea Congres al Asociaţiunii Române pentru Înaintarea şi Răspândirea Ştiinţelor precum şi în Expoziţia Generală Română din 1906, organizată cu prilejul jubileului regal, Dr. C.I. Istrati fiind chiar comisar al guvernului, însărcinat cu organizarea acestei expoziţii.

Acest din urmă eveniment a reprezentat de altfel un moment de apogeu al colecţiei Istrati-Capşa care, după moartea Dr. C.I. Istrati, în anul 1921, va fi achiziţionată de la moştenitorii săi de Ministerul Culturii şi Artelor şi donată Fundaţiei Culturale „Principele Carol I”, Academiei Române şi Muzeului Naţional de Antichităţi. Din păcate, datorită neglijenţei acestor instituţii, piesele expoziţiei au rămas în perioada 1921-1924 depozitate în curtea Laboratorului de Chimie organică din Bucureşti până când, din inţiativa lui Teodor Costescu, preşedintele Societăţii Culturale „Teatrul Oraşului Turnu Severin”, fost student al Dr. C.I. Istrati, colecţia va fi transferată în acest oraş şi instalată în Palatul Cultural, inaugurat la 30 noiembrie 1924 împreună cu expoziţia Istrati-Capşa care primea denumirea de Muzeul Dr. C.I. Istrati. Acest muzeu va funcţiona la Turnu Severin până în 1953 când va începe transferul patrimoniului său către Muzeul Regiunii Porţilor de Fier.

Din nefericire, pentru foarte multe piese din acestă colecţie, nu mai dispunem acum de date certe legate de locul de provenienţă sau modalitatea prin care au intrat în colecţia Istrati-Capşa. Această situaţie a fost determinată de faptul că, acţiunea de preluare a colecţiei s-a desfăşurat în grabă, neexistând suficient timp pentru ca piesele să fie corect inventariate, iar pe de altă parte, de distrugerea documentaţiei elaborate de Dr. C. I. Istrati pentru fiecare piesă din colecţie.

În momentul de faţă, este aproape imposibil, de refăcut această documentaţie, deşi pentru unele piese, dispunem de informaţii sumare din registrele de inventar, iar pentru alte piese putem apela la unele articole publicate de-a lungul timpului, precum şi la Catalogul Muzeului Dr. C. I. Istrati, publicat la Turnu Severin o dată cu reorganizarea acestei colecţii de către Teodor Costescu şi Dumitru Tudor.

Muzeul Regiunii Porţilor de Fier a trecut, de asemenea, prin câteva etape evolutive. O primă etapă s-a desfăşurat în perioada 1926-1948, când muzeul va funcţiona sub patronajul Comisiunii Monumentelor Istorice. A doua etapă în dezvoltarea muzeului este cuprinsă între 1948-1972 şi coincide cu perioada în care s-a reuşit obţinerea, în întregime, pentru expunerea colecţiilor muzeului, a clădirii internatului Liceului Traian. Începând cu 1969 au fost demarate activităţile de elaborare a tematicii expoziţionale, reuşindu-se, la 15 mai 1972, deschiderea Muzeului Regiunii Porţilor de Fier cu secţiile Ştiinţele Naturii, Acvariu şi Istorie, iar din 1982 va fi deschisă publicului şi secţia de Etnografie.

Din 1974 muzeul va începe editarea revistei Drobeta, în paginile căreia au fost publicate numeroase articole și studii de arheologie, istorie, artă, științele naturii, etnografie, precum și diverse note, recenzii și evocări. Exceptând anii în care, din motive diverse, revista nu a putut fi editată, anul acesta, când aniversăm 40 de ani de la apariția primului număr, revista Drobeta va bifa cea de-a douăzeci și patra apariție.

Începând cu numărul XIV al revistei, apărut în anul 2004, colegiul de redacție a hotărât editarea revistei în două serii distincte, cea de arheolgie-istorie și cea de științele naturii, iar din 2011 se va adăuga seria Etnografie, iar din 2012, serile Artă Plastică și Pedagogie Muzeală.

Activitatea publicistică a fost posibilă, în primul rând, datorită informațiilor obținute din cercetarea arheologică, la care s-au adăugat și alte materiale, contribuții ale unor cercetători din țară și străinătate.

Colecţiile Muzeului Regiunii Porţilor de Fier, s-au îmbogăţit cu noi piese, rezultate în urma unor donaţii sau achiziţii, dar şi ca urmare a intenselor cercetări arheologice efectuate începând din al doilea deceniu al secolului XX de către Al. Bărcăcilă, cel care, din 1922, devine director al acestei instituției.

Primele preocupări în domeniul arheologiei ale lui Al. Bărcăcilă sunt legate de efectuarea unor sondaje arheologice la ruinele cetăţii Severinului, încă din 1915.

Cercetarea sistematică a ruinelor cetăţii debutează în toamna anului 1936. Săpăturile au vizat partea estică a zidului de incintă, construit din piatră legată cu mortar, care a fost surprins prăbuşit până lângă peretele altarului bisericii, spre nord până la zidul turnului de nord-est iar spre sud până la poarta turnului de sud-est.

Săpăturile în fortificaţia medievală vor fi reluate în perioada 1936-1944 când s-a continuat cercetarea incintei de est şi a sectorului sud-vestic de pe pantă şi a fost săpat turnul de sud-vest cu un contrafort şi cu prelungirea zidului nordic.

Alte secţiuni au vizat turnul de nord-vest şi curtina ce se lega de turnul de nord-est, precum şi zidul de vest şi turnul intermediar de vest, turnul intermediar şi zidul de pe panta de est, biserica cu construcţiile de la nord, est şi sud, construcţiile din latura de sud-est.

Întrucât rezultatele acestor campanii de săpături nu au fost integral publicate, majoritatea informaţiilor rămân şi astăzi inedite.

În paralel Al. Bărcăcilă efectua importante cercetări arheologice și în cadrul altor monumente de epocă romană din perimetrul orașului roman Drobeta, cum ar fi castrul și termele.

Cercetările din castru, întreprinse între 1928-1929, s-au desfășurat pe suprafețe destul de mari rezultatele fiind consemnate sumar în câteva studii și fără o prezentare concretă a stratigrafiei în raport cu materialele și complexele arheologice identificate. Acesta este, probabil, motivul pentru care, începând din 1930, la Drobeta ajunge Grigore Florescu, inițiind săpături în castru până în vara anului 1932. Aceste săpături vor fi reluate între 1958-1960, însă în timpul ultimei campanii de cercetări Grigore Florescu înceta din viață.

Din 1961 săpăturile vor fi continuate de o echipă formată din: Radu Florescu, Mișu Davidescu și Mihail Gușiță.

Vor urma ample săpături întreprinse în mai multe puncte de pe suprafața castrului, iar rezultatele aveau să consemneze descoperirea completă a pretentura dextra, parte din pretentura sinistra și a laturii nordice a castrului. În exterior a fost identificată structura aggerului, a bermei și adâncimea șanțului de apărare.

La termele romane de la Drobeta, identificate de Al. Bărcăcilă în 1935, vor fi întreprinse câteva campanii succesive, o parte a rezultatelor fiind  publicate în 1938, ulterior fiind prezentate și descoperirile din necropola medievală, care a funcționat în perioada sec. XIII-XVI, complexele funerare suprapunând o parte a ruinelor termelor romane.

Activitatea arheologică al lui Alexandru Bărcăcilă a fost completată de numeroase cercetări de suprafață desfășurate în multe localități mehedințene, în special de pe cursul Dunării, unde au fost identificate numeroase situri arheologice preistorice: Insula Şimian, Hinova, Ostrovul Corbului, Izvorul Frumos, Balta Verde, Ostrovul Mare.

La Ostrovul Corbului, Al. Bărcăcilă alături de I. Andrieşescu şi Şt. Ciuceanu, vor deschide câteva sondaje arheologice dar rezultatele acestor săpături au rămas necunoscute.

În Ostrovul Mare, începând din 1936, Al. Bărcăcilă va efectua săpături, alături de Dinu V. Rosetti, într-una din cele mai mari necropole de incineraţie aparţinând culturii Žuto Brdo-Gârla Mare, identificată în punctul „Bivolării”. Descoperirile de aici, între care, vase ceramice, reprezentări antropomofe şi zoomorfe, securi duble miniaturale din lut, vor fi publicate de D. Berciu în Arheologia Preistorică a Olteniei, cel care a văzut obiectele în muzeul din Drobeta Turnu Severin şi cu îngăduinţa lui Al. Bărcăcilă le-a inclus în lucrarea amintită. Acesta este şi motivul pentru care, într-o scrisoare adresată lui I. Andrieşescu, Al. Bărcăcilă îşi exprima nemulţumirea faţă de lipsa de profesionalism manifestată de D. Berciu întrucât acesta „nu citează la figuri muzeul în care se găsesc obiectele”.

Primele săpături, într-un sit preistoric, le datorăm însă lui C. Schuchhardt, între 1917-1918, când acesta deschidea singurele sondaje arheologice, în Ostrovul de la Gârla Mare, de unde reuşea să recupereze fragmente ceramice neolitice dar şi un lot mai bogat de materiale aparţinând epocii bronzului (fragmente ceramice şi figurine antropomorfe fragmentare) ,ajunse, cel mai probabil, la muzeul din Berlin, la fel ca alte materiale rezultate din săpăturile întreprinse de el în alte situri de pe teritoriul României. Descoperirile aparţinând epocii bronzului din Ostrovul de la Gârla Mare, au fost incluse, mai târziu, în marele complex al câmpurilor cu urne de la Dunărea mijlocie şi inferioară, cu denumirea de cultura Žuto Brdo-Gârla Mare, fiind multă vreme singurele descoperiri dintr-o aşezare aparţinând acestei culturi.  

În perioada 1932-1933, I. Nestor alături de D. Berciu organizau cercetări de suprafaţă în sectorul Drobeta Turnu Severin – Balta Verde şi efectuau sondaje de verificare stratigrafică în „Botul Piscului” de la Ostrovul Corbului, Insula Şimian şi Balta Verde „La morminţi”. Aceste cercetări vor fi continuate, în 1935, când D. Berciu investighează sectorul Dunării dintre Balta Verde şi Salcia. În această din urmă localitate D. Berciu descoperea, în urma unor periegheze efectuate în 1934, ceramică neolitică de factură Vinča dar şi materiale Sălcuţa.

După o serie de cercetări de suprafaţă efectuate în 1932 pe malurile Dunării, în sectorul Tr. Severin – Balta Verde, D. Berciu deschide o serie de săpături arheologice, în zona Balta – Verde şi Gogoşu, unde fuseseră identificate numeroase puncte cu descoperiri din neolitic până în evul mediu. Rezultatele acestor cercetări au confirmat existenţa unor necropole plane de incineraţie din epoca bronzului şi începutul primei epoci a fierului (sec. XII-X î. Hr.) în teritoriul localităţii Balta Verde, punctul „La morminţi” dar şi a unei necropole tumulare de inhumaţie aparţinând culturii Basarabi (sec. VII-VI î. Hr.).

La Balta Verde şi Gogoşu cercetările sistematice debutează în 1949 şi vor fi continuate apoi în 1950 iar descoperirile de aici au făcut obiectul unui studiu amplu semnat de D. Berciu şi E. Comşa.

Începând din 1961, va debuta primul mare Proiect de cercetări de salvare a obiectivelor de interes arheologic din Regiunea Porţilor de Fier, ca urmare a construirii lacului de acumulare şi Hidrocentralei de la Porţile de Fier I (Gura Văii). În acest sens, vor fi demarate ample cercetări de suprafaţă, în sectorul Dunării cuprins între Baziaş şi Drobeta Turnu Severin, care vor avea drept rezultat identificarea unui număr de aproximativ 100 de obiective arheologice. Din 1964 vor fi deschise şi primele săpături arheologice acestea vizând, în special, punctele cele mai vulnerabile, care urmau să fie acoperite de apele Dunării după construirea lacului de acumulare, anume terasele jose şi ostroavele. Săpăturile arheologice se vor concentra în jurul localităţii Dubova, judeţul Mehedinţi unde vor fi cercetate o serie de peşteri (Climente I, Climente II, Cuina Turcului, Peştera Fluturilor, Peştera lui Carafil, Ponicova, Veterani) dar şi în jurul localităţilor Icoana, Răzvrata, Ostrovul Banului (Gura Văii), Schela Cladovei.

La Dubova, din 1964, vor fi efectuate sondaje arheologice în Peştera Climente I şi Climente II. La Climente II săpăturile vor fi reluate apoi între 1968-1969 de către V. Boroneanţ, iar la Cuina Turcului în 1965 va fi deschis un sondaj în interiorul peşterii şi între 1964-1969 va fi cercetat Adăpostul de sub stâncă.

Alte cercetări importante au fost efectuate, începând din 1966, în Ostrovul Banului de la Gura Văii, unde s-au identificat, atât urme de locuire din mezolitic, neolitic, prima epocă a fierului, cât şi din perioada dacică, romană şi romano-bizantină, prefeudală, precum şi o necropolă medievală. Din nefericire, nu toate rezultatele acestor cercetări, și nici întreg lotul de materiale arheologice recuperate, nu au făcut obiectul unor studii separate sau al unuia monografic, astfel că, o mare parte a informațiilor înregistrate în timpul săpăturilor, ne sunt astăzi indisponibile.

Cercetările de la Schela Cladovei, sit arheologic identificat ca urmare a unor cercetări de suprafaţă, întreprinse de M. Davidescu, în 1965, de unde erau recuperate mai multe materiale neolitice atribuite culturii Criş, au început în 1967, fiind coordonate de V. Boroneanţ, în perioada 1967-2001, cu unele întreruperi. După 2001 cercetările au fost continuate de un colectiv compus din: R. Dobrescu, A. Boroneanţ şi C. Bonsall.

Situl de la Schela Cladovei a devenit cunoscut în literatura de specialitate datorită descoperirilor atribuite mezoliticului, pe baza cărora a fost definită cultura Schela Cladovei – Lepenski-Vir, a cărei evoluție în zona Porţilor de Fier a fost plasată în intervalul mileniilor X-VII a. Chr. Datele privind cronologia absolută a culturii Schela Cladovei – Lepenski-Vir au fost obţinute în urma analizelor C14 a mai multor probe prelevate atât din staţiuni de pe malul sârbesc al Dunării (Vlasac, Lepenski Vir, Haiduca Vodenica), cât şi din situri identificate pe malul românesc al fluviului (Icoana, Răzvrata, Schela Cladovei).

O altă perioadă importantă, din punct de vedere al cercetărilor arheologice, debutează la începutul anilor ’70 ai secolului XX, ca urmare a construirii lacului de acumulare şi a Hidrocentralei de la Porţile de Fier II (Ostrovul Mare). Practic, întreaga zona din aval de Turnu Severin şi pâna la Ostrovul Mare, va constitui obiectul unor ample cercetări de suprafaţă, sondaje şi săpături de salvare.

Şi în cadrul acestei etape se pot distinge câteva zone mai importante în care se vor concentra aceste cercetări de salvare, una dintre ele fiind în teritoriul localităţii Hinova, unde, între 1976-1982, un colectiv de cercetare de la Muzeul Regiunii Porţilor de Fier, condus de Mişu Davidescu, va efectua săpături de salvare în zona quadriburgium-ului roman, punctul „Pichetul de grăniceri”.

Ample cercetări vor fi efectuate şi în punctul „Botul Cliuciului” în teritoriul satului Ostrovul Corbului, aici fiind cercetate: o aşezare Schela Cladovei, câteva morminte de inhumaţie aparţinând culturii Criş, o necropolă caracteristică complexului cultural Sălcuţa IV-Băile Herculane-Cheile Turzii-Hunyadyhalom dar cercetările din această zonă au relevat şi prezenţa unor materiale din epoca bronzului, hallstatt, epoca dacică, epocă romană, ev mediu timpuriu, astfel încât Ostrovul Corbului reprezintă una dintre cele mai bogate zone din sud-vestul României de astăzi în ceea ce priveşte vestigiile de natură arheologică. Acesta este şi motivul pentru care cercetările efectuate aici de-a lungul timpului au făcut obiectul unei ample monografii apărută în două volume, sub egida Academiei Române.

O altă zonă importantă din punct de vedere arheologic este insula Ostrovul Mare, aflată la o distanţă de aproximativ 50 km aval de Turnu Severin. Fiind cea mai mare insulă de pe Dunăre, din sectorul Baziaș-Călărași, cu o lungime de 17 km şi lăţime de 4 km (situată între Km. fluviali 878-861), Ostrovul Mare a oferit condiţii prielnice habitatului uman, atât în preistorie cât şi în perioadele următoare, dovadă fiind numeroasele situri arheologice identificate fie ca urmare a cercetărilor de suprafaţă efectuate de Al. Bărcăcilă în anii 20-30 ai sec. XX, fie datorită cercetărilor întreprinse în perioada 1970-1980.

Dintr-un jurnal al lui Al. Bărcăcilă aflăm, de pildă, că la 30.01.1936 „Vasele şi obiectele preistorice recent găsite de săteni la Ostrovul Mare la locul numit Bivolării au fost procurate pentru Muzeul Regiunii Porţilor de Fier”. Aceste descoperiri l-au determinat pe Al. Bărcăcilă să întreprindă, în martie 1936, o cercetare a dunelor de nisip din punctul „Bivolării” (Km. 870) unde va reuşi să identifice mai multe morminte de incineraţie aparţinând culturii Zŭto Brdo-Gârla Mare. Au urmat apoi cercetări întreprinse împreună cu D. V. Rosetti, care au condus la descoperirea altor morminte de incineraţie însă, în acelaşi timp, Al. Bărcăcilă a achiziţionat de la săteni un număr impresionant de obiecte (vase, monede, unelte din piatră, podoabe) din diferite perioade, descoperite incidental în zona Ostrovul Mare-Gogoşu.

În perioada 1970-1981, cercetări prilejuite de construirea Hidrocentralei de la Porţile de Fier II, au determinat ca perimetrul insulei să constituie obiectul unor ample săpături arheologice în vederea salvării unora dintre siturile arheologice. În acest sens, au fost deschise săpături în mai multe sectoare, rezultatele acestora fiind consemnate în câteva studii apărute în literatura de specialitate.

Printre cele mai importante obiective arheologice identificate în Ostrovul Mare se numără urmele de locuire ale culturii Schela Cladovei-Lepenski Vir, identificate în zona Km. fluvial 873 şi 875, două aşezării aparținând culturii Sălcuţa, una la km. fluvial 876 şi cealaltă la km. 865, în acest din urmă punct fiind documentate şi resturi de locuire din epoca bronzului, cultura Zŭto Brdo-Gârla Mare. De asemenea, în urma cercetărilor din perioada 1976-1981, în insula Ostrovul Mare au mai fost identificate o aşezare şi o necropolă datând din sec VII (Vadul Morii, Km. fluvial 873, pe braţul Dunării Mici), urme de locuire şi o necropolă din sec. XIII-XIV, la km. fluvial 875, însă materiale arheologice medievale au fost recoltate de-a lungul timpului şi din alte puncte de pe ostrov.

În afara acestor ample cercetări din valea Dunării mehedinţene, determinate de construirea hidrocentralelor de la Porţile de Fier I şi II, specialişti ai Muzeului Regiunii Porţilor de Fier au mai fost angajaţi într-o serie de sondaje, cercetări de salvare sau cercetări sistematice şi în alte situri arheologice din judeţul Mehedinţi, dintre care amintim pe cele de la: Buiceşti, Valea Anilor, Bistreţ, Bucura, Oreviţa Mare, Dobra, Rogova, Tismana, Crivina, Izvoarele, Gruia, Gârla Mare.

În ultimii ani arheologi din cadrul Muzeului Regiunii Porților de Fier au fost implicați în câteva campanii de cercetare deosebit de importante, efectuate în perimetrul câtorva monumente din Drobeta Turnu Severin.

Este vorba, în primul rând, de amfiteatrul roman descoperit în toamna anului 2010, la circa 100 m vest de ruinele castrului și la 50 m est de cele ale termelor romane, ca urmare a realizării unor săpături mecanizate.

Rezultatele cercetărilor de la amfiteatrul roman Drobeta, din anii 2012 și 2013 sunt încă în proces de prelucrare, deși, unele informații, au fost  prezentate în rapoarte de cercetare sau într-un articol publicat recent. De asemenea, săpăturile au continuat și în anul 2014, iar în anii următori este necesară intensificarea eforturilor în vederea cercetării exhaustive a monumentului fără de care nu s-ar putea trece le etapa privind conservarea, restaurare și amenajarea acestui important monument de arhitectură romană.

Un alt obiectiv cercetat de curând este Cetatea Severinului, acolo unde, în 2011 și 2012 au fost întreprinse ample săpături, care au acoperit aproape întreaga jumătate de nord din cuprinsul incintei interioare a cetății, precum și părți importante din spațiul intermediar situat între incinta interioară și cea exterioară. În cursul săpăturilor au fost identificate numeroase complexe arheologice și a fost recuperat un bogat material constând în: ceramică, unelte, arme, monede. Cantitatea impresionantă, precum și necesitatea coroborării rezultatelor studiului tuturor acestor artefacte cu observațiile de natură stratigrafică, impune o analiză atentă a informațiilor obținute, în vederea publicării, care presupune și afectarea unui interval de timp suficient pentru prelucrare.

Activitatea de cercetare arheologică desfășurată de-a lungul timpului a contribuit, în mod evident, la o mai bună cunoaştere a civilizaţiilor preistorice şi istorice din zona de sud-vest a României de astăzi iar, pe de altă parte, materialele arheologice recuperate au dus la îmbogăţirea patrimoniului cultural mobil al Muzeului Regiunii Porţilor de Fier.